Soluționarea sistemică a crizelor locuirii și educației, pe exemplul Spaniei și Franței

Prin soluție sistemică înțeleg nu o singură subvenție, interdicție sau majorare salarială, ci schimbarea mecanismului care reproduce constant problema.

Pentru cele două cazuri, aș formula problemele fundamentale astfel:

• Spania: să facem astfel încât oferta de locuințe să poată crește pe termen lung aproximativ în același ritm cu numărul gospodăriilor în locurile în care oamenii doresc cu adevărat să locuiască și să muncească.
• Franța: să restructurăm școala astfel încât să producă în mod constant cunoștințe și competențe măsurabile, iar sistemul să poată atrage, forma și păstra un număr suficient de profesori buni.

De aceea, în ambele cazuri aș începe nu cu prețurile, ci cu capacitatea productivă a sistemului: cea locativă — în Spania, cea educațională — în Franța.

1. Spania: locuințele

Consider că motivul nr. 1 este deficitul ofertei acolo unde se concentrează cererea

Acesta este un diagnostic suficient de bine confirmat.

Potrivit estimării OECD, 2025, în perioada 2022–2024, în Spania au fost emise autorizații pentru aproximativ 345 de mii de apartamente, în timp ce numărul gospodăriilor a crescut cu aproximativ 604 mii. OECD, citând de asemenea Banco de España, estimează deficitul acumulat de locuințe în perioada 2022–2025 la aproximativ 600 de mii de unități. OECD

Prin urmare, modelul meu de bază este:

gospodării noi > locuințe noi → deficit → concurență pentru apartamente → creșterea prețurilor și a chiriilor.

Airbnb, cumpărătorii străini, turismul, ratele dobânzilor la credite și alți factori pot amplifica acest proces, dar nu explică singuri decalajul fundamental.

2. Reforma principală — să facem construcțiile elastice

Aș crea un mecanism valabil în toată Spania:

dacă, într-o anumită aglomerație urbană, populația și numărul gospodăriilor cresc mai repede decât fondul locativ timp de 2–3 ani, se declanșează automat extinderea construcțiilor locative permise.

Aceasta înseamnă:

• schimbarea mai rapidă a destinației terenurilor adecvate;
• densificarea construcțiilor în apropierea stațiilor de metrou și de cale ferată;
• transformarea simplificată a clădirilor de birouri și comerciale în locuințe;
• limitarea termenelor pentru aprobările municipale;
• proiecte-tip și autorizații standardizate;
• finanțarea infrastructurii pentru municipalități proporțional cu numărul de locuințe noi.

Tocmai restricțiile funciare, procedurile îndelungate, costul construcțiilor și investițiile insuficiente sunt incluse de OECD în 2026 printre cauzele structurale ale deficitului de locuințe în țările OECD. OECD

Acest lucru este mai important decât încercările de a stabili administrativ prețul „corect” al unui apartament.

3. Crearea unui fond locativ public permanent, care nu poate fi vândut ulterior

Aici aș separa două lucruri:

piața locuințelor și protecția socială împotriva pieței.

Potrivit datelor OECD, 2025, închirierea socială reprezintă doar aproximativ 3% din fondul locativ al Spaniei. OECD

Nu aș stabili un obiectiv abstract de „10%” sau „15%”. Un mecanism mai bun ar fi:

în fiecare aglomerație urbană, fondul public crește treptat până când lista de așteptare pentru locuințe accesibile și ponderea veniturilor gospodăriilor mai sărace cheltuită pentru locuință scad sub pragul stabilit.

În plus, apartamentele trebuie să aparțină unor corporații locative municipale sau regionale și să rămână parte a fondului locativ închiriat peste 30–50 de ani, nu să se transforme după câțiva ani în proprietate privată.

Acest lucru creează un efect cumulativ: fiecare generație de contribuabili nu reîncepe programul de la zero.

4. Să construim nu apartamente, ci aglomerații urbane

În opinia mea, aceasta este una dintre cele mai importante părți ale soluției sistemice.

Dacă un apartament aflat la 40 km de Barcelona este ieftin, dar o persoană petrece două ore pe drum, el nu reprezintă, din punct de vedere economic, un înlocuitor deplin pentru un apartament din Barcelona.

De aceea:

politica locativă + calea ferată suburbană + metroul + locurile de muncă = un singur sistem.

De exemplu:

nouă stație de transport suburban rapid → zonă de construcții rezidențiale dense pe o rază de 500–1000 m → școli, servicii medicale, magazine → zeci de mii de apartamente suplimentare.

Acest lucru mărește suprafața efectivă a orașului fără a fi necesară concentrarea întregii populații în centrul istoric.

5. Închirierea turistică pe termen scurt — reglementată local, nu uniform în toată Spania

Începând cu 1 iulie 2025, în Spania este deja în vigoare un sistem obligatoriu de înregistrare a închirierilor pe termen scurt pe platformele online; guvernul Spaniei, Ministerul Locuințelor, 2025 anunțase peste 215 mii de cereri pentru numere de înregistrare înainte de lansarea sistemului. La Moncloa

Aș folosi aceste date pentru o reglementare zonală automată.

De exemplu:

cartierul A: 1% dintre apartamente sunt turistice → aproape că nu există motive de intervenție.

cartierul B: 15% dintre apartamente sunt turistice + chiriile cresc brusc + fondul locativ nu se mărește → noile licențe turistice sunt suspendate temporar.

Cu alte cuvinte, este reglementat deficitul, nu turismul în sine.

6. Sistemul fiscal trebuie să stimuleze utilizarea locuințelor

Aș face diferența între:

• locuința principală;
• închirierea normală pe termen lung;
• apartamentul care rămâne gol ani întregi fără un motiv întemeiat;
• exploatarea turistică profesională pe termen scurt.

Dar aici este important principiul:

impozitul pe locuințele vacante nu creează un apartament nou.

El poate readuce pe piață o parte dintre apartamentele existente, de aceea este un instrument auxiliar, nu unul principal.

Cum ar arăta sistemul spaniol

Aș reduce totul la un singur ciclu:

demografie → prognoza necesarului → teren → infrastructură → construcții → fond social → controlul accesibilității efective → un nou ciclu.

Iar principalul KPI nu ar fi „câți bani a cheltuit statul”, ci:

de câți ani/venituri lunare are nevoie o gospodărie tipică pentru a obține o locuință adecvată în propria aglomerație urbană.

2. Franța: educația școlară

Aici modelul meu este substanțial diferit.

Salariul profesorului este important, dar nu aș defini criza educațională drept o problemă salarială.

Potrivit OECD, Education at a Glance 2025, profesorii francezi au într-adevăr probleme în ceea ce privește remunerarea relativă: în 2024, venitul efectiv al unui profesor din învățământul primar era cu aproximativ 26% mai mic decât venitul altor angajați cu studii superioare, iar cel al unui profesor din învățământul secundar inferior — cu 18% mai mic. Un punct deosebit de slab este perioada de mijloc a carierei. OECD

Dar banii nu determină singuri ce știe să facă un copil după nouă ani de școală.

De aceea aș începe cu altceva.

1. Stabilirea rezultatului minim obligatoriu al școlii

La sfârșitul fiecărei etape trebuie să existe o listă scurtă a lucrurilor pe care copilul trebuie să știe efectiv să le facă.

De exemplu, după școala primară:

• să citească un text necunoscut;
• să-i explice conținutul;
• să scrie un text coerent;
• să efectueze operații aritmetice de bază;
• să lucreze cu fracții, procente și mărimi;
• să rezolve o problemă elementară;
• să găsească și să verifice informații.

Nu „s-a familiarizat”, nu „și-a dezvoltat competența”, ci:

știe → înțelege → poate efectua independent.

Acest lucru permite separarea procesului educațional de rezultatul educației.

2. Diagnosticarea națională a fiecărui copil, dar nu pentru pedepsirea școlii

Aș introduce evaluări diagnostice externe scurte, de exemplu la 8, 11, 14 și 16 ani.

Rezultatul nu este necesar pentru clasamentul școlilor.

Răspunde la o întrebare concretă:

unde anume în parcursul educațional al acestui copil a apărut o lacună?

Dacă la 12 ani copilul nu înțelege fracțiile, nu are sens să continui pur și simplu programa de algebră.

Sistemul trebuie să atribuie automat un modul de remediere.

3. Trecerea de la „programa pe vârste” la modelul punctelor de control al cunoștințelor

De exemplu:

citire ↓ înțelegerea textului ↓ argumentare ↓ lucrul cu sursele ↓ analiza complexă a textului

Dacă nivelul anterior nu a fost însușit, sistemul observă acest lucru.

Același lucru:

aritmetică ↓ fracții ↓ proporții ↓ algebră ↓ funcții

Este mult mai sistemic decât simpla reducere a clasei de la 25 la 18 copii.

OECD menționează explicit în 2025 că datele empirice privind impactul general al unei clase mai mici asupra rezultatelor învățării sunt mixte, deși clasele mai mici pot fi utile pentru elevii proveniți din medii sociale defavorizate. OECD

Prin urmare, nu aș transforma „15 elevi în clasă” într-un obiectiv universal.

4. Profesorul trebuie să fie un specialist cu înaltă calificare, nu un executant prost plătit al programului de stat

Aici este deja nevoie de o reformă a profesiei.

În 2025, Ministerul Educației din Franța a avut 23 258 de posturi vacante la concursurile din sistemul public și a admis 21 484 de candidați. În învățământul primar, situația s-a îmbunătățit, dar problemele au rămas în Créteil, Versailles, Guyane și Mayotte; în matematică au fost ocupate doar 74,4% dintre posturile oferite. Ministerul Educației Naționale din Franța, 4 iulie 2025. Ministère de l'Education nationale

Date și mai recente OECD PISA 2025, publicate în septembrie 2026: 45% dintre elevii francezi învățau în școli ai căror directori au declarat că lipsa profesorilor împiedică într-o anumită măsură procesul de învățare. În 2022, indicatorul era și mai grav — 67%. OECD

Așadar, sunt necesare simultan:

salarii mai mari + un parcurs profesional normal + selecție riguroasă + pregătire de calitate.

Nu doar unul dintre cele patru puncte.

5. Schimbarea modelului însuși al carierei didactice

În prezent, în multe sisteme publice există în principal o evoluție verticală:

profesor → profesor principal → administrație.

Aș crea trepte profesionale:

Profesor I → Profesor II → Profesor-maestru → metodist/mentor.

În același timp, „Profesorul-maestru” poate primi mult mai mult, rămânând la clasă.

Acest lucru rezolvă problema fundamentală: cel mai bun profesor nu trebuie să înceteze să predea pentru a avea o carieră.

Iar promovarea ar trebui să depindă nu doar de vechime.

Potrivit datelor OECD din 2024, există într-adevăr o problemă franceză caracteristică: salariul de început este deja apropiat de media OECD, dar salariile în jurul celui de-al 15-lea an de carieră rămân cu mult în urmă__. . OECD

6. Un profesor valoros trebuie să primească mai multă autonomie, dar rezultatul trebuie măsurat

Aș separa:

statul stabilește:

• minimum de cunoștințe;
• etapele;
• evaluarea standardizată;

profesorul stabilește:

• metoda;
• ritmul;
• exemplele;
• manualele;
• modul de explicare;
• materialele suplimentare.

Adică:

un standard strict al rezultatului + libertatea de a alege modalitatea de a-l atinge.

În opinia mea, aceasta este o construcție mai bună decât extremele opuse — fie centralizarea totală a metodologiei, fie absența unor cerințe comune.

7. Cele mai multe resurse — nu pentru „școala săracă”, ci pentru lacuna concretă

Originea socială este, fără îndoială, importantă, dar categoria administrativă a cartierului este foarte grosieră.

Aș construi finanțarea aproximativ astfel:

finanțare de bază pentru fiecare elev + sprijin lingvistic + recuperarea lecturii + recuperarea matematicii + nevoi educaționale speciale + factori sociali

Atunci școala în care se concentrează efectiv elevii cu dificultăți primește automat mai mult:

• ore de predare;
• asistenți;
• psihologi;
• profesori de remediere.

Se finanțează nevoia reală, nu eticheta administrativă.

3. Cea mai importantă trăsătură comună a celor două reforme

La prima vedere, locuințele și educația nu au nimic în comun.

Dar problema sistemică este aceeași:

politicile reacționează la simptomul vizibil                 ↓ prețul apartamentului / lipsa profesorului                 ↓ subvenție / interdicție / supliment de plată

Aș construi sistemul altfel:

NEVOIE  ↓ MĂSURARE  ↓ CAPACITATE DE PRODUCȚIE  ↓ REZULTAT  ↓ FEEDBACK  ↓ CORECȚIE

Pentru Spania:

câte gospodării apar → câte locuințe adecvate este capabil să creeze sistemul.

Pentru Franța:

ce cunoștințe trebuie să dobândească un copil → le-a dobândit sau nu → dacă nu, unde anume a dat greș sistemul.

Consider că tocmai aceste două mecanisme constituie nucleul unei soluții sistemice pe termen lung.

Patriarhul Bisericii Maicii Domnului