„A mers la Ambasada Ucrainei din Varșovia și a declarat: «Sunt belarus și vreau să servesc în Forțele Armate ale Ucrainei»”

Povestea unui pacifist belarus care a plecat voluntar la război.

S-a eschivat de la armată, dar a plecat voluntar la război. Voluntarul belarus a povestit într-un interviu pentru «Салідарнасці» despre viață și moarte, pierderea prietenilor, PTSD și lupta personală care încă nu s-a încheiat.

— Mă vedeam clar pe prima linie și ceream să fiu trimis în infanterie, deși mi se propusese să fiu operator de drone. Și atunci nu eram singurul. Dorința de a lupta împotriva acestei hoarde era atât de puternică, încât, dacă aș fi avut aceeași dorință, de exemplu, de a câștiga bani, sigur aș fi devenit milionar, glumește Vladislav Solovei, amintindu-și de primele sale zile de război.

Acest voluntar al Regimentului Kalinovski, fost comandant al unui grup de recunoaștere din cadrul Legiunii Internaționale a Direcției Principale de Informații a Ministerului Apărării al Ucrainei, iar în prezent militar al unei companii cu destinație specială, cu indicativul „Sonya”, în Belarusul ocupat s-a eschivat din toate puterile de la serviciul militar, considerându-se pacifist.

Dar în 2022, într-o singură zi, a luat decizia și a depus eforturi considerabile pentru a ajunge pe front. Vladislav a povestit pentru «Салідарнасці» cum a fost drumul unui absolvent de drept, cu perspective strălucite de a lucra în sistemul judiciar, până la luptele reale.

„Directoarea grădiniței a fost foarte surprinsă și a spus că este pentru prima dată când are un «tânăr jurist vorbitor de engleză»”

— În biografia dumneavoastră există un moment deosebit de curios legat de munca într-o grădiniță.

— Era în 2020, încă încercam să-mi găsesc drumul, deoarece profesia juridică nu mă mulțumea. De fapt, am urmat facultatea de drept pentru că mi-au recomandat-o părinții. Mie, de fapt, îmi plăceau profesiile creative.

Încă din timpul studiilor, la specializarea „Avocatură și notariat”, am înțeles că într-o țară lipsită de stat de drept și ocupată cu greu îmi voi găsi de lucru în acest domeniu. Nu voiam să fiu jurist-consult, activitatea de avocat era moartă, iar să intru în structurile de forță cu atât mai puțin mă interesa.

Am lucrat jumătate de an ca executor judecătoresc — a fost cel mai rău loc de muncă din viața mea, așa că am decis să schimb totul radical, iar drumul căutării de sine m-a dus la o grădiniță de stat din cartierul Drozdî din Minsk.

Este numită „de elită” și datorită amplasării; acolo erau într-adevăr mulți copii ai unor părinți înstăriți, iar clădirea era nouă, atipică, construită după un proiect european.

Pe atunci locuiam în apropiere, m-am gândit: de ce nu? Și am venit acolo cu CV-ul meu. Directoarea a fost foarte surprinsă și a spus că era pentru prima dată când avea la interviu un „tânăr jurist vorbitor de engleză”, dar mi-a permis să încerc.

Multora li se părea într-adevăr neobișnuită decizia mea. Dar până atunci fusesem de toate: lucrasem în prelucrarea lemnului, pe șantier, în vânzări, fusesem meditator la engleză, asistent al unui avocat la Moscova, organizator al producției la o carieră din regiunea Moscovei, apucasem să locuiesc în Varșovia și în Germania, unde fusesem ospătar, taximetrist, lucrasem în hoteluri și ca șofer personal.

Într-o asemenea listă, educatorul la o grădiniță nu pare chiar atât de extraordinar. Întotdeauna am fost dispus să încerc ceva nou. Totuși, această experiență a durat puțin, deoarece m-am angajat acolo în mai, iar în august am ajuns deja la Ocreștina și nu m-am mai întors la grădiniță.

— De ce ați numit munca de executor judecătoresc cea mai rea din viață?

— Am urât întotdeauna hârtiile și acel sistem colonial. Acolo se adunau toate. Executorul judecătoresc este un om pe care oamenii nu-l plac din start. Munca lui constă în a le lua oamenilor bunurile pentru acoperirea datoriilor, a le bloca conturile și a impune diferite interdicții.

Pe atunci mi-au dat în grijă și cazurile celor care nu plăteau pensie alimentară. În Belarus, unde 80% dintre căsătorii se încheie prin divorț, sunt enorm de mulți — pur și simplu o catastrofă. Divorțează tineri și bătrâni, bogați și săraci, oameni de afaceri și funcționari publici.

Din cauza serviciului, comunicam mai mult cu femeile. Interesant este că nu toate cereau pensie alimentară. Uneori, pur și simplu din răzbunare, cereau, de exemplu, să i se interzică fostului să conducă mașina. Odată i-am spus uneia că, dacă fostul ei soț își pierde dreptul de a conduce, ea și fiica ei vor rămâne fără pensie alimentară, la care mi-a răspuns: „Nu am nevoie de banii lui, vreau să sufere”.

Încă în 2017, după jumătate de an, n-am mai rezistat și am fugit de acolo. Iar acum executorii judecătorești au cu totul alte funcții, la fel ca întregul sistem judiciar. Ceea ce fac împotriva oamenilor nevinovați depășește limitele legii.

Pe când încă lucram acolo, am observat un dosar care se deosebea de celelalte prin dimensiune; era pur și simplu cât „Război și pace”. Nu lăsau persoane străine să se apropie de el, îl păzeau și controlau cu o deosebită rigurozitate ca acel debitor să nu întârzie nicio zi cu plata.

Era foarte curios cine era totuși acest om, urmărit atât de vigilent. Cumva am reușit să-i citesc numele de pe dosar — era Nikolai Viktorovici Statkevici.

„Nu pot uita anumite momente de la Okrestina, chiar ținând cont de ceea ce am văzut în război”

— În 2020, ce v-a făcut să acordați atenție evenimentelor din țară?

— Până la un anumit moment chiar eram apolitic. Asta nu înseamnă că nu înțelegeam în ce țară trăiesc, dar, ca mulți alții, credeam că schimbările sunt posibile doar după înlăturarea uzurpatorului puterii din Belarus.

Încă din timpul studiilor asistam la ședințe de judecată și vedeam că realitatea nu doar că nu corespunde teoriei universitare, ci îi este diametral opusă. Supremația legii, despre care se vorbea la cursuri, se transforma în practică în procese împotriva unor oameni nevinovați.

Încă de atunci, judecătorii mi se păreau niște rotițe lipsite de voință ale sistemului. Era clar că, dacă ar fi ieșit din acest sistem, ar fi ajuns el însuși la închisoare, pentru că nici el nu avea niciun drept.

I-am văzut apoi pe acești judecători la Okrestina. Ei ne „judecau” acolo, în birouri în care podeaua și pereții erau stropiți cu sânge, și arătau neputincioși.

Personal, mi-a atras atenția Viktor Babariko, șeful unei bănci, un om extrem de inteligent. Iar declanșatorul meu au fost entuziasmul și speranța pe care le-am văzut în jur. Oare se poate clătina acest sistem?, m-am gândit eu și am decis că trebuie să ajut și eu.

Făceam ce puteam: mergeam la mitinguri, îmi exprimam poziția. Am adus în grup un steag alb-roșu-alb. Mi s-a cerut să-l dau jos, dar nu am făcut-o și nimeni nu a insistat. Mulți copii spuneau, apropo: „Și noi avem unul la fel acasă”, iar în chatul părinților au început să apară stickere cu БЧБ.

— Cum ați ajuns la Okrestina?

— După ce am votat pe 9 august, după închiderea secției am mers la Stelă. Am ajuns în primele rânduri: îmi amintesc grenadele luminoase cu care mi-au ars geaca, apoi au început să ne disperseze, iar noi ne ascundeam prin curți, sub bănci.

La ora două noaptea m-au prins. Desigur, toate acestea au fost foarte înfricoșătoare. Până atunci, niciodată nu-mi mai aruncaseră grenade la picioare. Pe noi, câțiva oameni, ne-au băgat într-o dubă pentru transportul arestaților, iar pe mine m-au înghesuit literalmente în „pahar”, unde erau deja trei băieți.

La Okrestina era pur și simplu un coșmar. Nu pot uita anumite momente, chiar ținând cont de ceea ce am văzut în război.

Era un băiat pe care îl băteau foarte tare; nu mai putea striga și i-a șoptit răgușit unui om din OMON: „Omoară-mă odată”. Acela i-a răspuns: „Chiar asta fac: te omor”.

Era un ucrainean. I-au văzut pașaportul: „O, Slavă Ucrainei”. El a răspuns imediat: „Slavă eroilor”, iar ei i-au spus: „Răspuns greșit” — și au început să-l bată.

Era un elev de 16 ani, pe care l-au prins direct de pe bicicletă. E adevărat, pe minori i-au luat după câteva zile.

Erau și mulți oameni luați la întâmplare, inclusiv unii care, ca în bancul acela, rugau: „Nu mă atingeți, am votat pentru uzurpatorul puterii din Belarus”. Dar asta nu-i salva.

O tânără blondă se distingea printr-o cruzime deosebită. Amenința pe toată lumea cu violul, își bătea joc de o fetiță până când aceasta s-a scăpat pe ea de frică, iar apoi râdea de ea.

Într-o celulă de 4 pe 4 metri eram patruzeci de oameni. Toți stăteam în picioare, sufocându-ne, și ne-am îmbolnăvit de conjunctivită și de alte infecții.

Procesul, dacă poate fi numit astfel, a avut loc în a treia zi. Și au fost trei zile fără somn, fără mâncare, cu apă tulbure de la robinet. Ochii îmi lăcrimau deja atât de tare, încât aproape că nu mai vedeam nimic: ne scoteau pe rând, ne băteau pe coridor, ne puneau în genunchi și ne băteau din nou…

La sfârșit, judecătoarea m-a întrebat dacă am vreo rugăminte. Am rugat-o să o sun pe mama și să-i spun că sunt viu. Și-a notat chiar și numărul de telefon, dar nu a sunat.

Nu mi-am ispășit pedeapsa până la capăt. Peste încă trei zile ne-au urcat din nou în dubele pentru transportul arestaților, am mers din nou în „pahar”, iar tovarăș de drum mi-a fost un taximetrist în papuci de casă, pe care soția îl trimisese după pâine la magazinul din casa lor. Glumea: „În viața mea nu mai merg după pâine”.

Taximetristul și-a dat seama, după viraje și limitatoarele de viteză, că ne duc pe șosea în direcția Jodino. Pe drum, duba pentru transportul arestaților s-a stricat și ne-au obligat să alergăm și să ne urcăm în alta.

Semăna cu o scenă dintr-un film despre cel de-Al Doilea Război Mondial: de ambele părți stătea convoiul cu câini, aceștia lătrau, armele automate erau îndreptate direct spre noi și totul era învăluit într-un fum negru care ieșea din duba stricată.

Dar nu ne duceau la Jodino. Prin crăpătură se putea zări pădurea și, încă sub impresia scenei anterioare cu oameni înarmați, m-am îngrozit: oare ne vor împușca?

În cele din urmă, mașinile pentru transportul deținuților s-au oprit, ne-au descărcat, apoi au plecat repede, revenind de încă câteva ori cu noi grupuri. Erau sute de oameni care nu încăpuseră la Okrestina.

Am avut noroc: după cum s-a dovedit, ne aduseseră la o bază militară. Îmi amintesc că stăteam șocați, iar în fața noastră militarii erau și mai șocați de ceea ce vedeau — în fața lor se afla o mulțime de oameni bătuți, epuizați și murdari.

Se vedea că nu înțelegeau ce se întâmplă. Ne-au aliniat, a ieșit un maior și a spus: nu vă faceți griji, acum vă ducem la duș, vă hrănim pe toți, avem paturi.

Într-adevăr, ne-au dat săpun și prosoape, ne-au dus la cantină și ne-au hrănit cu terci și cârnați. Apoi ne-au dat cărți și, în următoarele două zile, nu s-au atins de noi. După aceea ne-au eliberat.

Îmi amintesc cum ieșeam din acea unitate pe o alee de beton, mărginită de ambele părți de copaci mari și frumoși. Ne-au dat telefoanele mobile înapoi, iar un băiat a găsit, ascuns sub husă, un mic steag alb-roșu-alb. Se pare că, dacă l-ar fi găsit la Okrestina, l-ar fi putut ucide.

La capătul aleii ne așteptau voluntari, care ne ofereau mâncare, băuturi și țigări. Pe mine mă așteptau cei dragi. Atunci am plâns cu toții, pentru că ne căutaseră în toate acele zile, iar rudele se gândiseră cu adevărat la ce era mai rău.

Când mergeam spre casă prin Minsk, orașul vuia: peste tot erau steaguri, pancarte și oameni îmbrăcați festiv. La unul dintre prietenii mei se stricase deja claxonul mașinii, așa că pur și simplu dădea la maximum melodia „Peremen”.

A fost un moment de mare înălțare sufletească și solidaritate; tocmai începeau să se oprească întreprinderile și chiar ni se părea că, dacă mai apăsăm puțin, vom reuși.

Eram foarte naivi, i-am spus chiar unui prieten: „Oare acesta este sfârșitul?”. Atunci el mi-a răspuns: „Nu-ți face iluzii, acesta este doar începutul”. Mi-am amintit foarte des după aceea cuvintele lui.

După Okrestina m-am îmbolnăvit grav, am luat de acolo o infecție pulmonară și m-am tratat timp de șase luni. Între timp, mitingurile se stingeau treptat, tot mai mulți oameni din jur plecau, iar pe unii îi rețineau.

Și eu nu excludeam o asemenea variantă pentru mine, deși hotărâsem că nu voi pleca nicăieri, mi-am găsit un alt loc de muncă și am început din nou să predau engleza. Dar apoi a venit februarie 2022.

Nu fusesem niciodată în Ucraina, nu aveam acolo nici rude, nici măcar cunoștințe. În acea zi m-a trezit telefonul unui prieten. Striga pur și simplu că începuse războiul, iar eu tot nu l-am crezut, i-am spus că asemenea lucruri nu se glumesc și am închis. Abia după aceea am intrat pe Telegram.

„Nu am făcut armata, în general mă consideram pacifist, «m-am eschivat» cum am putut”

— De ce ați decis că locul dumneavoastră este într-o țară în care nu ați fost niciodată și despre care știați foarte puține?

— Am înțeles imediat că avem un dușman comun, mi-am dat seama de toate și, până seara acelei prime zile, luasem deja decizia. Simțeam că am o responsabilitate personală pentru faptul că teritoriul nostru era folosit drept cap de pod pentru atac. Consideram acest lucru o consecință directă a înfrângerii noastre din 2020.

Nu prea înțeleg când oamenii spun că războiul are loc în Ucraina și că pe noi nu ne privește. A început de pe teritoriul Belarusului și ne privește cu siguranță.

Dar până pe front am ajuns abia după aproape un an. La început nu puteam pleca din motive personale. Când am ajuns, în sfârșit, în Polonia, a trebuit să rămân acolo pentru diverse treburi, apoi, dintr-odată, pentru prima dată în viață m-am îmbolnăvit grav de varicelă.

De îndată ce m-am însănătoșit, am mers direct la Ambasada Ucrainei din Varșovia. Am spus imediat prin interfon: „Sunt cetățean belarus și vreau să servesc în Forțele Armate ale Ucrainei”.

Ca răspuns, am auzit un „Poftim?” uimit, dar m-au lăsat să intru, m-au percheziționat, mi-au verificat documentele, mi-au ascultat povestea și mi-au dat datele de contact ale Regimentului Kalinovski.

La plecare mi-au spus: „Mulțumim”. Le spun: „Dar eu nici măcar nu am ajuns încă la război”. — „Mulțumim că există oameni care vor să ne ajute!”.

Am trecut granița abia în decembrie 2022. Așa am ajuns în PKK. Nu am făcut armata, în general mă consideram pacifist, „m-am eschivat” cum am putut.

În timpul radiografiei mi-am răsucit intenționat spatele într-un asemenea fel, încât, judecând după radiografie, era cât pe ce să-mi acorde grad de invaliditate (râde).

— Războiul s-a dovedit a fi locul în care ați rămas cel mai mult timp. De ce?

— Războiul nu semăna cu nimic din ceea ce îmi imaginasem, dar, în sfârșit, am început să simt cu adevărat că sunt la locul meu.

Am înțeles că apărasem valori care coincid întru totul cu ale mele și eram conștient că, pentru asta, eram gata să-mi risc viața.

Am avut un prim comandant foarte bun, cu indicativul „Senat”. Era militar de profesie, venise și el voluntar din Belarus, dar, spre deosebire de mine, care aveam o imagine livrescă despre război, nu era pradă iluziilor.

Chiar la prima misiune m-a târât undeva prin ploaie, prin noroi până la brâu, pe mulți kilometri, apoi ne-am adăpostit într-un subsol unde nu era decât ceapă de mâncare, am săpat tranșee toată noaptea și nu am tras niciun foc.

Atunci mi-a spus: „Războiul nu înseamnă victorii frumoase asupra kațapilor. Arată așa: noapte, noroi, tranșee, lopată”.

— De ce aveți indicativul „Sonya”?

— La centrul de instruire am dormit peste prima adunare, iar pentru asta mi s-a spus Sonya. Am zis: „Așa să scrieți”.

Ca să ajung în infanterie, unde cerusem să fiu repartizat, trebuia să dau un examen: să alerg un kilometru într-un anumit timp, să fac flotări și să mă ridic de 10 ori la bară purtând vestă antiglonț cu plăci blindate, fiecare cântărind 5 kg.

Era nevoie de o condiție fizică serioasă, dar m-am antrenat, am început încă din Belarus, iar în Ucraina am stat trei luni la centrul de instruire.

Am văzut primul mort la Klișciivka. A fost o operațiune importantă, o contraofensivă: brigada ucraineană la care eram atașați a încercat atunci să recucerească Bahmutul. În acea perioadă de un an și jumătate am trecut prin adevăratul botez al focului și mi-am completat toate lacunele: a trebuit și să trag, și s-a tras asupra mea.

Atunci a murit în brațele mele un tânăr ucrainean. Fusese rănit și începuse să aibă o hemoragie internă. Iar eu absolvisem cursurile de luptător-salvator și, împreună cu camaradul meu de arme, eram singurii care aveam un rucsac medical.

Și iată-ne pe noi, doi belaruși, încercând să-l resuscităm, dar, evident, în câmp nu puteam face nimic. Era plin de sânge, noi eram plini de sânge, iar cel mai bun prieten al lui o lua pur și simplu razna lângă noi — și am decis să-l evacuăm.

Este foarte greu să transporți un rănit, mai ales dacă nu ai targă rigidă. Pentru a transporta pe o targă moale pe o distanță mare sunt necesare 12 persoane: șase duc, iar alte șase merg înainte și se odihnesc, apoi fac schimb.

Ne-am adunat împreună cu ucrainenii și l-am dus. Cei doi kilometri printre tranșee și gropi păreau că nu se vor sfârși niciodată; a fost cea mai grea povară din viața mea.

Când am ajuns, au încercat să-l resusciteze, dar nu au reușit. Am ieșit la prietenul și camarazii lui de arme, iar eu trebuia să le spun că murise. Mă consideram vinovat, deși medicul a confirmat că nu existau șanse, rana era prea gravă.

Atunci, pentru că încercasem să-i salvez camaradul, prietenul lui mi-a dat micul lui ecuson, stropit tot cu sânge…

Și iată ce înseamnă războiul: băiatul tocmai murise, iar imediat a venit un vehicul de luptă al infanteriei; mi s-a spus: „Întoarce-te pe poziție, războiul nu s-a terminat încă”, mi-au dat un șervețel umed ca să-mi șterg sângele de pe față și de pe mâini, apoi am plecat.

Apoi au murit și camarazii mei, belaruși și ucraineni cu care apucasem să mă împrietenesc. Și eu am plâns; de fiecare dată este o durere, chiar dacă se spune că omul se obișnuiește cu orice.

De fapt, cu timpul înveți pur și simplu să-ți controlezi emoțiile. Înțelegi că în jurul tău mor oameni tot timpul; dacă jelești neîncetat, îți pierzi capacitatea de luptă. Iar noi suntem aici ca să luptăm.

Și dacă vrem să rămânem în formație și să facem ceva pentru ca moartea lor să nu fi fost în zadar, trebuie să ne stăpânim. Nu trebuie să-i uităm pe acești băieți, dar trebuie să mergem mai departe.

Deși este clar că nu poți opri pur și simplu emoțiile; oricum te vor urmări, oricum vei avea PTSD.

„Dacă un cercetaș intră constant în luptă, nu prea mai este cercetaș”

— Acum serviți în informații, ceea ce înseamnă că mergeți primii? Este foarte înfricoșător?

— Cel mai înfricoșător este totuși DȘV (trupele de desant și asalt). Asta înseamnă că ucrainenii merg la asalt de două ori pe zi. Cercetarea este o formă de activitate a infanteriei, o muncă de colectare a informațiilor.

Noi nu trebuie să ducem lupte. Dacă un cercetaș intră constant în luptă, nu prea mai este cercetaș. Pe cât posibil, lupta trebuie evitată cu totul.

Cu timpul, munca noastră s-a schimbat mult. Acum este realizată în cea mai mare parte de drone.

— V-ați fi putut imagina o asemenea revoluție tehnologică chiar pe câmpul de luptă?

— Nu mi-am imaginat că va fi așa. În același timp, lopețile, tranșeele, noroiul, mitralierele — toate au rămas. Însă liniile frontului, cu apărarea propriu-zisă, nu mai există acum în forma în care existau înainte.

Înainte, „zona gri” — linia dintre pământul nostru și pământul inamicului — era un teren clar delimitat: plantația noastră și plantația lor. Acum este un teritoriu difuz, în care totul s-a amestecat.

Și recunoașterea a devenit complet diferită. Acum există doar recunoașterea aeriană. În forma de dinainte, nu mai suntem necesari. Dar ne adaptăm noilor circumstanțe. De exemplu, o dronă descoperă în „zona gri” teroriști care au reușit deja să pătrundă undeva în spatele frontului și nu are posibilitatea să-i nimicească.

Atunci cercetașii organizează ambuscade, operațiuni de curățare, pot ocupa și menține o anumită poziție, pentru ca aceasta să nu fie ocupată de inamic.

— Având în vedere că războiul s-a transformat într-unul al dronelor, au devenit victimele mai puține?

— Mi se pare că mor mai mulți oameni, pentru că mai puțini supraviețuiesc unei întâlniri cu dronele. După ce ești rănit într-un schimb de focuri obișnuit, te poți retrage undeva.

Cu o dronă nu merge așa, pentru că după una va veni a doua, a treia, până când te vor termina. Nu vei reuși să te târăști departe.

— De partea cui este, în opinia dumneavoastră, superioritatea tehnică?

— A fost diferit. Acum câțiva ani simțeam că superioritatea tehnică era de partea noastră. Apoi teroriștii au început producția în masă a dronelor cu fibră optică, iar superioritatea a trecut de partea lor.

De dronele fără fir te protejează sistemele bune de război electronic, însă împotriva celor cu fibră optică nu există nicio protecție — o astfel de dronă poate fi doar doborâtă cu arma automată.

La început, ne-au copleșit pur și simplu fără milă cu aceste drone. Dar ucrainenii au început rapid să le folosească și ei. Acum, după părerea mea, ambele părți au drone din belșug, însă duc lipsă de operatori.

Din păcate, numărul oamenilor lor nu se epuizează, în pofida tuturor previziunilor. Războiul durează de peste patru ani, iar cei care erau adolescenți la început pot merge deja pe front; au crescut sute de mii de potențiali combatanți.

Nu merită să contați pe faptul că pierderile umane îi vor opri, că vor simți că au suferit pierderi critice și vor decide: gata, nu mai putem pierde oameni, ajunge. Sclavii urmează ordinele stăpânului.

„Mi-e teamă de captivitate, mi-e teamă de moarte, mi-e teamă că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă, că voi muri aici”

— Ați povestit că ați avut un PTSD prelungit, din cauza căruia chiar ați părăsit temporar serviciul.

— Am trecut printr-o perioadă de epuizare psihoemoțională și psihică. Eram pur și simplu devastat după moartea, una după alta, a mai multor camarazi.

În plus, aproape întregul meu parcurs de luptă l-am străbătut în funcția de sergent. Întotdeauna aveam oameni în subordine. Este o responsabilitate uriașă.

Războiul, ca să înțelegeți, este o sarcină analitică de o amploare incredibilă. Dacă intenționezi doar să alergi cu arma automată și să tragi, vei fi ucis a doua zi; curajul nu înseamnă neapărat „soldat bun”.

Aici, înaintea fiecărei operațiuni, trebuie să gândești mai mult decât pentru o diplomă universitară. Este o mobilizare foarte intensă a resurselor întregului organism, muncă intelectuală și fizică în fiecare zi.

Nu degeaba arta militară este considerată o știință și este predată în academii. A trebuit să învăț totul pe teren, într-un ritm accelerat, și să aplic imediat în practică cunoștințele dobândite.

Cereți un exemplu? La un moment dat, am primit ordinul să-mi conduc grupul de recunoaștere și să merg să-i ajut pe ucraineni să mențină un obiectiv. Noi, 10 belaruși, am intrat într-o clădire în care se aflau 12 ucraineni.

Am intrat toată noaptea, a fost o pătrundere foarte dificilă. Și atunci, de clădire se apropie 5 teroriști. Se pare că trebuia să începem să tragem în ei, dar eu propun să ne prefacem și să nu le arătăm că aici sunt 22 de oameni.

Nu tragem, iar ei pleacă. Calculez rapid apărarea acestei clădiri lungi, cu trei etaje, îi repartizez pe toți pe sectoare, pentru fiecare stabilesc un reper „început–sfârșit”, stabilesc cine și cum face de gardă, astfel încât oamenii să aibă timp să se odihnească și să se schimbe între ei, explic în ce caz trebuie să tragă și în ce caz nu. Cam așa arată munca unui comandant.

— Și chiar trebuie scris totul?

— Bineînțeles, altfel cum să rețineți atâtea informații? Mă așez, deschid notițele din telefon și notez totul, cu indicativele și orele.

— Și trebuie făcut rapid?

— Da, uneori și sub bombardamente. De exemplu, asupra acelei clădiri s-a tras cu mortiere și tancuri. Noi continuam să simulăm că nu suntem acolo și nu răspundeam. În cele din urmă, teroriștii au decis că imobilul nu era păzit și au trimis să ne atace un grup serios, format din 17 oameni și condus de un comandant.

Erau convinși că vor intra fără probleme, că poate vor întâlni câțiva oameni, dar au fost luați prin surprindere și au suferit pierderi. Din punct de vedere tactic, este mai bine ca adversarul să nu știe câți sunteți și ce arme aveți până în ultima clipă.

Iar pentru a desfășura în mod regulat activități de acest fel trebuie să ai o stare emoțională stabilă. Când încetezi să-ți mai controlezi emoțiile din cauza pierderii celor dragi, la care se adaugă lipsa cronică de somn și problemele de sănătate — toate acestea, luate împreună, îți reduc capacitățile cognitive.

Devii nervos, iritabil, gândești prost, nu mai poți anticipa situațiile, îți pierzi gândirea situațională și începi să faci greșeli. În cele din urmă, poți comite o greșeală care va avea drept consecință victime.

Eu numesc această stare epuizare sau pierderea capacității de luptă. Și mie mi s-a întâmplat. Pentru recuperare sunt necesare între trei și șase luni de terapie. Și am fost nevoit să iau o asemenea pauză.

Acum sunt din nou în rânduri, dar nu mai ocup funcții de sergent. Acum sunt o unitate de luptă independentă, ceea ce înseamnă o responsabilitate mult mai mică. De asemenea, m-am ocupat de activități de instruire, i-am învățat pe ucraineni.

— Îi menționați adesea pe ucraineni. Pe front nu apare problema etniei?

— Personal, ucrainenii s-au purtat întotdeauna foarte bine cu mine. Îmi respectă poziția. Faptul că, după ce am intrat în țară, am fost interogat timp de 5 ore la SBU — ei îi verifică pe toți în felul acesta; pe moscoviți îi pot ține chiar și câteva zile.

Sunt obligați să se preocupe de propria securitate; în locul lor aș fi procedat la fel.

— Vă este teamă de prizonierat, de moarte?

— Bineînțeles că mi-e teamă de prizonierat, mi-e teamă de moarte, mi-e teamă că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă, că voi muri aici. Mi-e teamă să nu mă las cuprins de frică în luptă, mi-e teamă să nu-i dezamăgesc pe oameni, mi-e teamă pentru camarazii pe care îi iubesc, că va mai muri cineva. Mie îmi este teamă tot timpul.

Cum poți continua cu asemenea gânduri? Probabil că mă motivează scopul.

— Dar v-ați dedicat deja atât de mult forțele pentru atingerea acestui scop, probabil că puteți să le cedați în liniște locul altora?

— Am avut și asemenea gânduri, mai ales când am plecat să-mi refac sănătatea. Și apoi, sunt voluntar; Ucraina nu m-a invitat, nu am primit ordin de recrutare. Am luat singur această decizie și, spre deosebire de ucraineni, pot în orice zi să mă ridic, să mă întorc, să spun «mulțumesc» și să-mi închei serviciul.

De ce nu am făcut-o? Din convingere. Mi-am revenit și am înțeles că lupta nu s-a încheiat încă, că încă pot lupta, pot fi de folos, îi pot instrui pe luptătorii tineri și le pot transmite experiența mea.

Războiul mai poate dura ani. Când am venit aici, Ucraina era pentru mine o țară străină. După patru ani, este deja a doua mea casă; am trecut prin atât de multe aici.

M-am atașat de această țară și de oamenii din jurul meu — Ucraina este deja în inima mea. Dar nu uit pentru ce am venit inițial. Lupta mea personală se va încheia când mă voi întoarce acasă, în Belarusul meu liber.