«Aceasta a fost pentru mine cea mai frumoasă perioadă»

Cum și-a mutat o belarusă mama în vârstă de 81 de ani în Polonia.

Când, după 2020, Elena (numele a fost schimbat) a decis să plece cu familia din Belarus în Polonia, pentru ea nu se punea problema dacă să-și lase mama în urmă: trăiseră împreună toată viața. Elena observase la femeie semne de demență, însă în Belarus nu i s-a pus niciodată diagnosticul. Acest lucru s-a întâmplat abia în Polonia. Trei ani mai târziu, mama ei a murit. Elena a povestit pentru MOST despre mutare, stabilirea diagnosticului, viața mamei într-un azil de bătrâni și pierdere.

Elena a început să suspecteze că mama ei avea probleme de sănătate încă din Belarus. Femeia repeta de mai multe ori același lucru, uita ce spusese și ce făcuse. Odată chiar a confundat recipientul cu substanța pentru tratarea plantelor, aflat la casa de vacanță, cu o sticlă de lapte.

— Încă nu era stadiul cel mai avansat, dar deja uita unde era casa. Aveam două case asemănătoare una lângă alta, iar mama intra uneori în cea greșită. După acel incident, a fost imediat internată în secția unde se află de obicei pacienții după tentative de suicid. Psihiatrul a stat de vorbă cu ea de mai multe ori, ca să înțeleagă dacă făcuse asta intenționat sau din greșeală.

Totuși, în Belarus, lui Iadviga nu i s-a pus niciodată un diagnostic oficial. Neurologii i-au făcut un RMN și alte investigații, dar au pus schimbările din comportamentul ei pe seama vârstei.

Familia s-a pregătit aproximativ doi ani pentru mutare. Elena voia să obțină cardul polonez pe baza originilor poloneze. Iadviga era poloneză etnic, însă în documentele sovietice, la fel ca pe mulți alții, la un moment dat fusese trecută drept belarusă. Nu existau dovezi directe ale originii poloneze — a trebuit să strângă documente din partea poloneză, până la livretul militar al tatălui.

Când familia a început demersurile pentru obținerea cardului polonez, Iadviga avea 81 de ani.

— Văzând-o, consulul nu a mai făcut interviul standard — era un păpădie de Dumnezeu atât de elegantă, de 81 de ani, cu o bluză și o fustă albă. S-a uitat la ea și a spus: «Lăsați-o pe mama să stea, voi vorbi cu dumneavoastră».

Cu două-trei luni înainte de plecare, Iadviga a început să-și dea seama că mutarea era inevitabilă. Potrivit Elenei, nu voia deloc să plece. Dar, în cele din urmă, familia a plecat împreună în Polonia.

La granița cu Polonia cerea să fie dusă înapoi

Drumul spre Polonia a fost greu pentru familie — au călătorit aproximativ 30 de ore, pe o căldură de 30 de grade.

— Pe undeva prin zona graniței, la Brest, striga că vrea să fie lăsată acolo. Pe atunci nu luam niciun fel de pastile, a fost foarte greu. Cât timp dormea, totul era bine, apoi cerea să fie dusă înapoi, își amintește Elena.

Psihiatrul i-a propus să deseneze un cadran de ceas

În ciuda drumului greu, adaptarea în Polonia a decurs surprinzător de bine.

— Pentru ea, cel mai important era ca biserica să fie la cinci minute de mers pe jos. Am ales apartamentul tocmai ținând cont de acest lucru: ca mama să nu fie nevoită să meargă mult. Participa la slujbă o dată sau de două ori pe zi — aceasta era viața ei.

Atunci familia a găsit în sfârșit în Polonia un psihiatru care a putut pune diagnosticul exact — demență.

— A desenat un cadran de ceas: un cerc în interior, iar toate cifrele — în jurul lui, împrăștiate. Când am văzut asta, am înțeles: gata, acesta este sfârșitul. Cu toate acestea, mama își mai amintea cum îi cheamă pe copii și în ce an s-a născut. Discuția cu medicul a durat aproximativ cincizeci de minute, după care el a spus: stadiul este moderat, dar pregătiți-vă — mai bine nu va fi. A spus: vă vom da pastile, vom încetini puțin procesul, își amintește Elena.

Femeia este convinsă: dacă în Belarus boala ar fi fost recunoscută la timp și mama ar fi fost trimisă la specialiști, ar mai fi avut câțiva ani: «cu cât începi tratamentul mai devreme, cu atât omul rămâne mai mult timp el însuși».

Ca să nu o piardă pe mama din vedere, Elena a activat funcția de control parental pe telefonul ei.

— Știam unde merge și cum merge. De câteva ori am alergat după ea prin cartier — din fericire, lucram de la distanță. Nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi lucrat la birou, spune ea.

Adaptarea a fost ușurată și de soluții simple de zi cu zi, de exemplu bilețelele puse prin apartament în prima perioadă după mutare: pe ușa de la intrare — să nu iasă singură, iar în bucătărie și în alte locuri — indicații despre ce se află unde.

— Cred că a plâns doar pe drum — după vreo douăsprezece ore de călătorie, când și-a dat seama că se întâmplă ceva în neregulă. Mama este o persoană foarte sociabilă și și-a făcut repede noi cunoștințe în Polonia.

Mai târziu, Elena a găsit pentru mama ei o însoțitoare. O ucraineancă venea la Iadviga de câteva ori pe săptămână, iar împreună mergeau la plimbare și la cumpărături. Potrivit spuselor ei, serviciul de însoțitoare fusese recomandat și de medic — ca modalitate de socializare suplimentară, întrucât viața ei se limita în principal la YouTube și la biserică.

„Unul dintre noi doi va înnebuni mai repede”

După un timp, Elena a început să înțeleagă că îngrijirea permanentă devenea insuportabilă.

— Unul dintre noi doi va înnebuni mai repede. Mi se părea că aceea voi fi eu. Soțul și fiica mă sprijineau, dar îngrijirea în regim de 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, era cu adevărat înfricoșătoare. Eram atât de obosită, încât nici nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, mărturisește Elena.

Apoi, starea mamei în vârstă s-a înrăutățit: au apărut probleme de orientare în afara traseului obișnuit, incontinență și nopți nedormite, în timpul cărora Iadviga își punea pe ea toate hainele din dulap.

— Uneori, foșnetul acesta devine chiar înfricoșător de ascultat, când îți dai seama că ți-e teamă chiar și să mergi acolo să vezi ce se întâmplă, spune Elena.

„Locatarele căminului erau niște drăguțe, fiecare în lumea ei: se puteau machia noaptea, își luau poșeta și plecau la magazin”

Astfel, familia a ajuns la decizia de a o interna pe mamă într-un cămin de îngrijire. Pentru aceasta, era necesar să obțină de la medicul de familie o adeverință privind diagnosticul. Un detaliu important asupra căruia atrage atenția Elena: într-un cămin de îngrijire se poate ajunge doar cât timp persoana mai este în stare să-și semneze singură consimțământul. Dacă persoana nu vrea sau nu mai este în stare să semneze, nu va fi primită în cămin — atunci trebuie parcursă procedura de instituire a tutelei. Iar acesta este un proces de durată.

Iadviga a semnat documentele de consimțământ. Elena a închiriat pentru mama ei o cameră single într-un cămin de îngrijire — nu voia să o cazeze cu altcineva, pentru ca neliniștea ei nocturnă să nu-i deranjeze vecinele. O lună de ședere costa 5.000 de zloți. În preț erau incluse masa, vizitele regulate ale medicului și ale asistentelor medicale.

Fetele care aveau grijă de ea — din Ucraina și din Polonia — erau atât de plăcute, încât nici nu-mi puteam imagina așa ceva. Aproximativ 80% dintre locatarele căminului semănau cu mama mea — niște drăguțe, fiecare în lumea ei, care puteau, de exemplu, să se machieze noaptea, să-și ia poșeta și să încerce să plece la magazin.

Pentru Elena însă, cele trei luni petrecute în căminul de îngrijire au devenit, în mod neașteptat, o perioadă luminoasă din viața ei.

— Probabil că aceasta a fost cea mai bună perioadă pentru mine dintre cele pe care le-am petrecut cu ea în starea în care se afla. Veneam în weekend, vorbeam. Nu mai exista acea furie acumulată din cauza propriei mele neputințe. Ora sau ora și jumătate petrecută cu mama era cu totul altfel, spune Elena.

Pastilele i-au oferit un an și jumătate de viață lucidă

Iadviga a trăit trei luni în căminul de îngrijire. Apoi femeia a murit.

— Nici măcar nu ajunsese în stadiul în care să fie imobilizată la pat. A stat întinsă doar trei zile și a murit — cumva, foarte brusc. Medicul a explicat că evoluția bolii poate fi diferită: unii stau la pat ani întregi, iar la alții se întrerupe brusc.

Iadviga a fost înmormântată în Polonia.

— Aici nu te sună nimeni și nu-ți stresează creierul, ca în Belarus, unde omul abia a murit, iar deja te sună zece firme de pompe funebre, spune ea. Eu însămi am găsit o agenție funerară în apropiere, am sunat și mi s-a spus: nicio problemă, comunicați-ne adresa, de restul ne ocupăm noi.

Pentru înmormântare și amenajare, statul polonez i-a plătit Elenei o indemnizație — la vremea aceea, aproximativ 4.000 de zloți.

— Mulțumesc acelui medic și acelor pastile, care ne-au oferit încă un an și jumătate de viață suficient de lucidă — când omul se poate îngriji singur, își poate pregăti un terci. În Belarus, unde lucram la birou și plecam cu toții de acasă, pur și simplu nu am fi avut parte de un asemenea timp. În cele din urmă, totul s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat. Și slavă Domnului.